ÎNSEMNATATEA TINUTURILOR DE PESTE PRUT

(Comunicare cetita în sedinta Academiei de la 12 mai 1912)

 

Situatia politica deosebita a deosebitelor tinuturi locuite de români si facând parte din mostenirea lor istorica li da, supt multe raporturi - cum am afirmat-o si cu alt prilej tot aici, - o fizionomie deosebita, facându-le astfel sa se poata ajuta între sine pentru a da împreuna icoana deplina a vietii noastre în trecut si a însusirilor caracteristice ale poporului nostru în stratele lui adânci, de o veche cultura proprie.

Acesta e si cazul pentru tinuturile românesti, "moldovenesti", de peste Prut, care au capatat, dupa anexarea la Rusia în 1812, numele neîndreptatit si tendentios de Basarabia, aplicabil numai fostei stapâniri "basarabesti", muntene, de la gurile Dunarii, mai târziu salas de tatari, apoi pustiu deschis tuturor imigrarilor si colonizarilor de stat. Monumente românesti, amintiri românesti, ogoare românesti, drepturi românesti se întâlnesc la tot pasul, natiile conlocuitoare, - rusneci din partile Hotinului, rusi veniti de peste Nistru, bulgari fugiti de peste Dunare, de groaza turcilor pedepsitori, lipoveni exilati cât mai departe de pravoslavia oficiala, nemti în cautare de privilegii cu îmbogatire repede, - neavând în mai toate cazurile decât vechimea celor o suta de ani strecurati de la tratatul din 16/28 mai 1812 si însemnatatea, dreptul istoric, rostul moral ce pot sa derive din prezenta a cel mult trei generatii pe acelasi pamânt. Doua milioane de locuitori ai provinciei împaratesti, a carii relativa autonomie pe vechile baze traditionale a fost de multa vreme cu totul desfiintata, pâna la scoaterea limbii bastinasilor din biserica si scoala de sat, se recunosc si azi "moldoveni" si privesc ca fiind si al lor tot ce e în legatura cu dezvoltarea, de lupte si silinti culturale, timp de aproape cinci sute de ani, a terii Moldovei. Între teranul din vaile Nistrului, Rautului, Bâcului, de pe malul stâng al Prutului, si acela de pe malul drept, din vaile Siretului, Moldovei, Bistritei, nu e în nici o alta privinta decât a formelor de stat si de cultura superioara, vreo deosebire. Românitatea lor etnica primordiala si "moldovenia" lor istorica sunt întocmai aceleasi. Pe când în Ardeal si Ungaria administratia patrunde pana si în cea mai departata comuna rurala, urmarind cu staruinta scopuri cunoscute, pe când fiecare colt de pamânt din Bucovina e supus celei mai strabatatoare înrâuriri oficiale, viata patriarhala ruseasca a atins neasemanat mai putin stravechiul fond primitiv. Pana si în târguri împrejurarile si starile de spirit ale "vechiului regim" moldovenesc se întâlnesc aproape neatinse, înca si astazi, printr-un ciudat fenomen de imobilizare, de încremenire a conditiilor de viata pentru o parte a unui popor, pe când alte parti, supt îndemnuri si influente care nu se întâlnesc aici, au mers mai departe, mult mai departe, într-o dezvoltare grabnica, pripita chiar, nervoasa, permitând astfel contrastele cele mai pline de învataturi cu cea dintai.

 

Dar nu numai supt raportul aratat, aceasta regiune a vietii noastre nationale intereseaza în cel mai înalt grad pe simplul curios, ca si pe cugetator, pe cercetatorul stiintific. Si în trecut, aceste locuri, contribuind puternic la viata moldoveneasca deplina, la viata româneasca întreaga, pot alcatui un capitol special din procesul nostru politic, daca nu si cultural.

I

 

Din Apus a plecat viata noastra toata, tinzând sa cucereasca Rasaritul, - unde fusese totdeauna baza noastra etnica, a tracilor geti si daci, aborigeni, - pentru idei si forme apusene. Din Apus a plecat, prin anume momente în regatul Ungariei mai ales, întemeierea, fara "descalecatori", a principatului muntean; din Apus a venit, printr-o descalecare, în clipa când se stabilea noua legatura de comert între Caffa genoveza si orasele germane ale Galitiei, înjghebarea terii Moldovei ca principat românesc deosebit, în stare sa opreasca rapedea înaintare cuceritoare a domnilor din Arges, - mare paguba în ceea ce priveste unitatea, asa de necesara, a vietii politice românesti, mare folos daca se considera vigoarea mai mare a apararii în alcatuiri de stat cu caracterul local mai bine rostit, cu hotare naturale mai sigure. Nu mai pe încetul capitalele celor doua teri s-au mutat catre rasarit: la munteni de la Arges la Târgoviste, de la Târgoviste la Bucuresti; la moldoveni de la Baia la Suceava si Siret, iar apoi de aici la Iasi.

 

Deci voievodatul, îndata autonom, neatârnat, al lui Bogdan pribeagul, ridicat pe ruinele provinciei unguresti voievodale a lui Sas fiul lui Dragos, stapânitor în calea tatarilor a caror vasta împaratie se desfacea, a cuprins pe rând cursul râului Moldova, de unde i-a venit si numele - asa cum, dincoace, de la Jiu si Olt, de la Arges, Dâmbovita si Ialomita au venit numele judetelor, unele din ele voievodale, ce s-au contopit în Tara Româneasca -, apoi al Sucevei si Siretului, iar al Prutului, atins la Cernauti si trecut chiar înca supt Alexandru cel Bun, numai ceva mai târziu. Daca Vasluiul, Bârladul si Tecuciul, în "insula" dintre Siret si Prut, sunt vechi, în legatura desigur cu vamile tataresti din vremurile lui Nogai, domnul împaratesc al Dunarii în a doua jumatate a veacului al XIII-lea, toate celelalte asezari orasenesti sunt ceva mai noua; Stefanestii, poate din vremea lui Stefan cel Mare, când se ridica prin curti domnesti de vânatoare, judecata si petreceri, Hârlaul si Botosanii (Botasanii), Iasii, simplu popas de negustori înca la începutul veacului al XV-lea, târgul Saratei, mai vechi decât Husul - care nu poate avea nici o legatura cu husitii, - si Falciul - tot din timpul crizei celei mari a luptei cu tatarii (Galatul ajungând la oarecare însemnatate numai dupa 1 500).

 

Cetati lipsesc în aceasta parte, pe când, de la Tetina, prin Suceava, Roman, Bacau, Craciuna, Siretul întreg era întarit pentru împotrivirea fata de unguri. La Prut nu se întâlneau însa dusmani, înaintea carora sa trebuiasca a se trage un zagaz. Dincolo de aceasta apa domnii cari în jumatate de veac putura face dintr-o straja saraca si amenintata o tara mare si sigura, aproape cu totul gata în margenile ei naturale înca înainte de Stefan cel Mare, gasira o alta lume decât aceea de pana aici. Între munte si taietura adânca a Siretului erau orasele nemtilor trecuti din Galitia si Polonia (Siret, Suceava), ale sasilor (Baia sau Baia Moldovei, cu anexele sale Sasca s.a.), stânele mocanilor din Neamt, - fara închipuita cetate teutonica a "nemtilor", cari nu erau nemti pentru popor, ci cruciati, "crijaci" - ocnele regale din târgul de salgai sau ceangai care­si pastreaza înca numele, sentinelele de propaganda ale franciscanilor din Ciuc si teranii de limba maghiara din Agiud si Sascut (în ungureste: Fântâna Sasului). Între Siret si Prut, vechile sate rutene, care se pot recunoaste prin finala -auti (v. si Radauti), ce-i dreptul întrebuintata mai târziu, prin obicei, si în legatura cu radicale românesti -, erau de mult si total deznationalizate, dar, amintiri si, întâmplator, pretentii litvano-rusesti, din care a iesit apoi uzurparea fara viitor a lui Iurg Coriatovici, mai dainuiau înca, si din partile Brailei muntene venea un curent politic de alipire la principatul mai vechi, si înca mai tare, al domnilor din Arges. Peste Prut, pâna la apa larga a Nistrului curgând linistita între stânci goale si codri ce tainuiau o viata primejdioasa pentru strainul ce-si furisa piciorul într-însii, era, fara vreo înrâurire sau încalcare, viata de terani liberi. Târgurile, legate totdeauna în originea lor cu o colonizare straina, sunt ori crescute pe urma, în umbra cetatilor, ori dezvoltate pe încetul, înca mai târziu, din sate de plugari, - afara doar de cele doua porturi: unul în gurile Dunarii, celalt deasupra limanului Nistrului, cu larga dominatie asupra Marii, care ni-au fost o pretioasa mostenire de la bizantini si colonistii italieni, genovezi, cari-i înlocuira dupa întemeierea Caffei si stabilirea asupra Marii Negre a hegemoniei steagului de negot al Sfântului Gheorghe: Chilia-Licostomo si Cetatea Alba-Moncastro. Încolo, înaintea cetatilor puternice, traitoare si astazi, mai sus de ruine mai noua, ale apararii moldovenesti, nu erau decât cele doua vaduri ale comertului dintre Galitia, depozitara de marfuri germane si Caffa aducatoare de produse naturale si industriale rasaritene, tataresti, "saracine" sau "ultramarine", "indiene": Hotinul si Tighinea, care se pare a fi fost numita întai, cum îi ziceau polonii mai târziu, Tehin, - doua nume asemanatoare, care trebuie puse în legatura cu Sniatyn, Rohatin, Bendzin si alte nume galitiene si polone. Vami litvane, vami tataresti, cu poporatie fireste amestecata, li dadusera nastere. "Podgradurile" cu "posade" sau cârciume, cu pravalii, zise mai târziu turceste, dugheni, cu câte o curte de boieri având sate în apropiere, ca si nevoile fireste ale vamilor si trecatorilor alcatuira apoi târgurile, la Hotin ca si la Tighinea, dar si la Soroca (cf. Holboca etc.) mai noua, si la Orhei (târgul lui Orhei întemeietorul), ca si la asezarile, în mare parte locuite tot de moldoveni, de pe celalt mal, podolic: Otacul, Mohilaul, Dubasarii (dupa aceia cari treceau Nistrul pe dubasele vechi cât lumea). Bâlciuri, iarmaroace se tineau si în toate aceste locuri; altele însa creara târgurile din veacul al XVII-lea si al XVIII­lea, Chisinaul, Troianul, Telinestii, Craulenii, Causanii, Butcanii, precum rosturi militare turcesti facura Ismailul (Smil pentru moldoveni), Cartalul, si vecinatatea, de la 1600 înainte, a nogailor chema la viata Cahulul si Han-Câsla, iar rosturi pescaresti ridicara la oarecare însemnatate Renii, zis de turci Tomarova, pe care Despot-Voda îl cerceta dupa 1560, si într­un târziu si Vâlcovul.

 

Prin ele însele, aceste orase, târguri, târgusoare, noua si numai în parte românesti, nu dau nici pe departe caracterul ei acestei parti a românimii. El izvoraste întreg din viata muncitoare, energica, viteaza si voioasa a teranimii, care se pare a nu fi cunoscut vreodata nici macar obladuirea crutatoare a voievozilor si juzilor traditionali - cari în general lipsesc în Moldova cu puterea pe care o au în partile muntene si ungurene -, având în fruntea lor pe batrâni si capitani de lupta, calauzi de razboi.

Afara de "pustiu", pe care trebuie sa-l întelegem si aici numai relativ, asezându-l în regiunea, bine margenita geografic, a stepei, domnia n-a daruit, - n-a îndraznit si n-a putut sa daruiasca aice. Nu i s-a cerut macar o întarire, dupa care umblau totdeauna boierii sau cei ridicati la boierie, cu cumparaturi sau schimburi mai noua, dar care satenilor, putin bucurosi de a plati sumele îndatinate diecilor de la Curte, li era mai mult sau mai putin indiferenta, daca nu chiar cu totul straina. Numarul actelor de danie domneasca pentru locul între Prut si Nistru e foarte mic: o pot spune dupa strabaterea întregului material tiparit aproape, în vederea cartii Basarabia noastra, menita a fixa pe sigure dovezi documentare toate drepturile noastre nationale si istorice în anul centenarului anexarii, când publicatii rusesti apar pentru a le tagadui sau micsora. Aici, în aceasta lume patriarhala, fiecare ramânea cum fusese, si nimeni nu venea sa schimbe vechile împrejurari, între altele si pentru ca primejdia razboaielor pradalnice, mai ales din partea polonilor, era asa de mare si pentru ca padurea trebuia sa fie data jos înainte de a se trezi pofta bogatului, a puternicului, a nobilului de a stapâni locul lazuit prin munca grea a saracului. Si paduri ca ale Rezinei, vestite odata, ca ale Orheiului si Sorocei pana azi, ni spun îndeajuns ce a putut sa fie pe aici! Sa nu uitam nici aceea ca pe atunci pasunea era din punct de vedere economic importanta, lanurile acoperind în fiecare an numai o foarte mica parte a terii, si aceasta în Moldova cu mult mai mult decât în partile, vecine cu stapânirea turceasca si margenite curând de cetati împaratesti, ale principatului muntean.

 

De acesti terani fara stapân domnia avea nevoie. Dincolo de Prut boierul cu oamenii lui nu putea sa alerge în ajutorul cetatii, întru apararea vadului. Locuitorii satelor si-au urmat astfel si dupa ce se întarira, pe rând, supt Alexandru cel Bun si supt Stefan cel Mare, vadurile, apoi, ca la Orhei, si câte un loc de a doua linie în dosul lor, stravechea datina ostaseasca. Mai târziu, în alcatuirea lor a întrat ceva si din obiceiurile luptatoare mai noua ale cazacilor, cari, de alminterea, atunci când se ziceau, în veacul al XVI-lea, Nizovii si aveau în frunte pe un Dimitrie Visnievietchi, coborâtor din fata lui Stefan însusi, înainte de a fi zaporojenii "de la praguri", supt capetenii populare rusesti, nu erau numai rusi, ci pribegi, vagabonzi, aventurieri din toate tarile vecine si adesea - o spun documentele - moldoveni, cum moldoveni au fost "domnisorii", un lung sir de la voinicul Nicoara, zis Potcoava, pana la Loboda, ajutatorul lui Aron-Voda, pe cari cazacii îi ajutau sa-si ia în stapânire "scaunul parintesc" mai mult sau mai putin îndoielnic. S-ar putea zice chiar fara primejdie de a gresi ca multi din acesti cazaci moldoveni nu erau decât terani de la Nistru, cari, de când Chilia si Cetatea Alba erau pierdute (1484), de când ienicerii se asezasera în Tighinea ajunsa Benderul lui Soliman cel Maret (1538), de când urmasii lui Stefan nu mai aveau voie sa poarte razboaie, trebuiau sa-si cheltuiasca aiurea energia prin care supt marele domn, supt fiii sai Bogdan si Petru Rares, supt nepotii sai de fiu Stefanita si Ioan cel Cumplit, daca nu si supt Alexandru care fu poreclit Lapusneanul fiindca era fiul Anastasiei din Lapusna, îngropata la Râsca, si al lui Bogdan, ei îsi facusera datoria prevazuta printr-o veche danie din vremea lui Gangur pârcalabul de Orhei si a "Ganguroaii celei batrâne": apararea terii de tatarii Hoardei de Aur si de tatarii Crâmului.

 

Apoi, când si zilele de plean si glorie ale cazacilor trecura, acesti capitani si stegari, acesti terani înarmati, din stravechi neamuri cu nume ciudate si neîntelese, unele de o superba spontaneitate de limba, se facura opozitia, totdeauna nemultamita, adesea îndârjita, pornita pe rascoala, ridicata în oaste revolutionara împotriva domnului. Lapusnenii, orheienii, sorocenii, mai târziu codrenii de la Prut, se ridicara astfel împotriva celor din urma Movilesti, împotriva lui Gaspar Gratiani, a lui Radu Mihnea si, la capat, împotriva lui Duca-Voda, supt acel Hâncul care a dat înca un proverb politic, de o deasa întrebuintare, întelepciunii populare: "Voda vra si Hâncul ba".

 

Hotinenii pastreaza în schimb linistea. De fapt ei se gaseau mai aproape de Suceava, alcatuind cu acest vechi scaun de domnie si cu acel nou al Iasilor un triunghi perfect, în care se cuprind mosiile, cumparate cu pret mare, ale boierilor cari aveau nevoie de Curtea Mariei sale, pâna la acei Stroicesti cari ar fi putut fi domni, pana la Movilestii cari purtara schiptrul voievozilor si la asa de bogata lor ruda, Isac Balica, frate dupa mama al lui Voda Ieremia si Voda Simion, mostenitor al unei parti largi din averea acestei "doamne" Maria, înrudita cu Alexandru Lapusneanu. Prin Bacioc, a carui fata Tudosca lua pe vornicul Lupu, menit sa fie Vasile-Voda, si aceasta noua dinastie ajunse a se razima cu deosebire pe mosii basarabene.

Dupa caderea ei, vin alti stapâni de pamânt, grecii cu bani multi, începând cu Cantacuzinii. Încetul cu încetul, si încheind cu averea imobila uriasa pe care un Costachi Ghica si­o facu peste Prut, ei distrusera viata teraneasca neatârnata, gramadind pe cei din urma razesi, totusi multi, în cei din urma mari codri: al Chigheciului la apus, al Orheiului la rasarit. Neamurile cele vechi, cari capatasera o data cu pamânt mosnenesc si datinile de lupta ale celor dintai stapânitori, emigrara pentru a-si putea întrebuinta armele, mai ales împotriva vechiului dusman, tatarul, turcul. Astfel familiile Hajdau, înrudita prin femei cu Voda Stefan Petriceicu, Murgulet s.a. trecura în ostile lui Sobieski, ale lui Petru cel Mare (Apostol Chigheciu), mai târziu în ostile navalitoare conduse de generalii împarateselor "liberatoare" Ana si Ecaterina. Partidul razboinic deschise în fiecare data portile rusilor, fiindca erau crestini si fiindca nu-si închipuiau ca din crucea de binecuvântare a lui Hristos se poate face o unealta de sfâsiere si sila.

 

Hârtiile razesilor din Moldova, ale mosnenilor din Tara Româneasca se gasesc azi în parte prin arhivele grefelor, si ar fi o datorie pentru Academie sa intervie pentru ca ele sa fie scoase din aceste depozite întâmplatoare, unde se pot si strica sau distruge si unde, oricum, ele nu pot fi decât exceptional întrebuintate, pentru a le reuni la colectiile ei. Foarte multe acte sunt pastrate de bietii oameni cu o frica usoara* de înteles când se gândeste cineva la numarul asa de mare de încalcari viclene sau brutale la care pamântul lor de straveche mostenire si de sfânt drept, câstigat cu sabia si cu plugul, a fost supus pana astazi. Ce poate iesi din cercetarea lor mai întinsa pentru istoria unui tinut o dovedeste îndeajuns sirul de lucrari pretioase ale raposatului Stefulescu asupra Gorjului. În partile de peste Prut, n-a fost introducerea codurilor franceze care sa îngaduie nesfârsite dezbateri judecatoresti asupra pamântului si, se stie, judecata costa acolo ceva mai scump decât la noi. Suntem îndreptatiti a crede ca marile sate razesesti, pline înca de bogatie si de o mândra constiinta de sine - acum câtiva ani un baietel cu oile, pe care-l întrebam a'cui sunt, îmi raspundea cu un ton de mare siguranta: A'mele! -, în casutele de cea mai veche datina, cu înalte coperisuri de stuh, ochiuri marunte de fereastra si prispe de sfat si odihna, se pastreaza mii si mii de acte "moldovenesti", care ne-ar ajuta desigur a cunoaste mai bine neamuri batrâne, schimbari teritoriale cu însemnatate si poate chiar, cuprinse în tesatura vreunei hotarâri de mosie, evenimente istorice.

 

Adaug, în legatura cu aceasta informatie înca ascunsa, ca, dintre neamurile boieresti care au ramas, la anexare, supt stapânirea ruseasca, - si între care, pe lânga razesii ridicati în ranguri sau semintii decazute, se afla si în numar destul de însemnat de familii mari, - nu toate si-au înstreinat pamântul pentru a se pierde în lumea cinovnicilor sau cheltuitorilor de bani mosteniti din imensa Împaratie. Într-un frumos roman istoric, Pribegi în tara rapita, venerabilul domn D.C. Moruzi din Iasi zugraveste, pe temeiul amintirilor sale, ca unul ce si-a petrecut copilaria si o parte din tinereta în Basarabia, viata la tara, între satenii de limba lor, a celor dintai generatii despartite, printr-un hotar ce nu se putea trece usor, de ai lor ramasi în vechea Moldova "turceasca", pe jertfa careia s-a cladit România unitara si neatârnata de astazi. Mai sunt si azi nobili de sânge moldovenesc ca aceia, si de mai multe ori am vazut venind de acolo doamne de o distinsa cultura, cu o cunostinta neasteptata a istoriei românilor, batrâni cari înfatisau o spita de neam glorioasa, tineri în cari parea ca începe a se misca o constiinta a datoriei nationale, pentru a vorbi cu noi, cei de aici, despre timpurile când înaintasii nostri si ai lor au trait împreuna, luând parte la aceleasi sfaturi ale domnilor din Iasi, la aceleasi afaceri de pace si razboi ale vechii Moldove, patrie comuna. Stiu bine ca multi au colectii frumoase de documente, la care tin si din punctul de vedere, de altfel totdeauna respectabil, ca o forma nobila de solidaritate omeneasca, al mândriei de familie. Cât mai curând trebuie sa stim ce se cuprinde în aceste arhive private, si oameni cu stiinta si tact n-ar putea fi opriti de nimeni în cercetarile lor, care folosesc supt toate raporturile si tuturora. Putem nadajdui chiar ca de acolo ni-ar veni arhive de familie complecte, ceea ce se afla foarte rar aici, doar, întru câtva, pentru Cantacuzini în Muntenia si, în Moldova, prin arhivele, care mi s-a descris ca fiind asa de bogate, de la Stânca, pentru Rusetesti.

 

E înca vremea în care se pot urmari usor legaturi de familie cu strainii, care au facut sa treaca mosii moldovenesti în mâna rusilor si altor neamuri conlocuitoare. Daca s-ar face lucrul acesta mai târziu, ar fi poate, în atâtea cazuri, zadarnic.

 

Acum multi ani, un membru al Academiei Române, Gheorghe Sion, aducea din Basarabia vestea comorii de stiri cu privire la Moldova între anii 1806 si 1812 care se afla la Chisinau, în asa-numita Arhiva a Senatorilor, dupa titlul obladuitorilor civili supremi ai Moldovei în acesti ani de ocupatie, premergatoare anexarii pentru tinuturile ei rasaritene. De atunci un harnic român basarabean, care scrie însa, si pentru ca e functionar, în ruseste, a dat stiri bogate, regeste amanuntite în acea opera a sa, Lucrari ale comisiunii arheologice din Basarabia, care, dupa ce facuse cunoscut asa de interesantele acte ale Chisinaului, s-a oprit, din nenorocire, prea rapede. Pe baza acestor lamuriri d. Radu Rosetti a scos cňpii si a redactat rezumate, care, publicate în volumul XXXII din "Analele" noastre, arunca o asa de puternica lumina asupra regimului rusesc în toata Moldova pe o vreme când putini ar fi crezut, dupa anexarea, formala, a amânduror Principatele, recunoscuta si de Napoleon, arbitru general al rapirilor, ca va fi cândva o Românie si un viitor national pentru acest neam.

 

Ni trebuie însa nu numai prelucrari si indicatii, ci culegeri integrale, care ar fi de cel mai mare folos pentru istoria culturala, ca si pentru studiile de limba. În arhivele Basarabiei si în partea basarabeana din Arhivele Imperiului s-ar gasi un imens material, nu numai pentru aceasta vreme, dar si pentru toata epoca urmatoare, destul de întinsa, în care afara de un guvernator cu Curtea lui si de o armata de ocupatie plus câtiva aventurieri, totul ramasese curat românesc, ca suflet si grai, în tinuturile anexate.

Se stie ca, în Bucovina, noi, cei din Regat, n-am lucrat mai nimic, iar fratii nostri de acolo au lasat pe sasul Zieglauer sa cerceteze arhivele terii pentru vremea noua, pe germanul Kaindl sa dea istoria ducatului si a capitalei sale Cernautul, pe ruteanul Kozak, dusman hotarât al nostru, care cauta sa ne izgoneasca si din drepturile istorice, sa publice inscriptiile de pe mormintele lui Stefan cel Mare si ale neamului sau, ca si ale boierilor si negustorilor din vremuri, fara a mai pomeni dezgroparea ruinelor Sucevei prin Romstorfor si studierea câmpiilor de lupta, a monedelor prin ofiterul de jandarmerie Fischer. Nu vom lasa, cred, azi, când avem o scoala istorica si când averi mari au fost puse la dispozitia Academiei de oameni de bine, nu numai pentru buna pastrare si fructificare printr-o excelenta administratie birocratica, ci si pentru propasirea stiintifica, ca, dupa rusificatul Nakko, dupa imigratii Batiuskov, rus, si Zasciuk, rutean, cari au deschis calea pentru ai lor în asemenea cercetari si alti straini sa vie pentru a ni spune din trecutul nostru ce-i intereseaza numai pe dânsii si ce li foloseste numai lor.

 

II

 

Mai usoara si mai plina de roade ar fi munca folcloristului, adunator de cântece, de povesti, de zicale, de farmece, de datine, de arta populara în aceste locuri pe care nici un hotar nu le poate desparti de iubirea noastra ca si de interesul nostru, tot mai viu.

 

Se stie ca, afara de câte un Constantin Stolnicul Cantacuzino, cautator în vechile balade ale unor lamuriri istorice precise, care desigur ca nu pot sa ramâie acolo neatinse, afara de câte un Vacarescu, a carui ureche se încânta de ritmul viu sau trist, de melodia saltareata sau plângatoare, a doinelor si horelor, în care gasea poate asemanari cu acea poezie populara italiana care, dupa marele liric sicilian dialectal Meli, nu mai putea fi ignorata, poezia populara româneasca a fost strânsa întai de doi straini, sârbul Vuk Karadic, care-si încredinta culegerea lui Asachi, în casa din Iasi a caruia ea arse fara sa fie publicata, si cutare medic iesan, Laskaris, prieten al cercetatorului vietii sârbesti Possart, prin care ni s-a pastrat stirea. Numai peste câteva decenii erau sa vie la lucru, de dragul terii, dar si de al originalitatii romantice, gata sa forteze în reproducere si nota dezmierdatoare si nota tragica, Alecu Russo, un basarabean, plin înca de farmecul codrilor si sesurilor de peste Prut, si Vasile Alecsandri.

 

Macar ca un semn de multamita fata de memoria celui dintai, frumoasa minte, îndemnata de emotii totdeauna sincere si nobile, s-ar fi cuvenit sa întrebam mai de curând, mai des si cu mai mult folos pe teranii români din locul lui de nastere. Viata razeseasca, aproape neatinsa pana azi, cu serbatorile ei traditionale, cu obiceiurile ei stravechi, trebuie sa fi pastrat mai bine decât orice alt strat popular românesc cântecul national, cu ariile fara de care numai carturarii, deprinsi în abstractii, si-l pot închipui. Nu se poate sa fi pierit de acolo lungile bocete tânguitoare, solemnele oratii de nunta - din care dadeam cutare, foarte frumoasa, dupa una din trecatoarele foi românesti basarabene aparute la începutul erei constitutionale, în "Floarea darurilor", I -, vioaiele urari de Craciun si de Anul Nou, cântecele de iubire si de dor, istetele chiuituri de hora sigure de lovitura lor. Pe teritoriul Codrului, unde se pradau si armele, calul tatarului si oile mocanului în trecere pe sesuri, a înflorit odata acel cântec de haiducie anonima, înaintea marilor haiduci cu nume vestite, cântec pe care-l stie azi, pana în munte, unde l-a cules învatatorul Vasiliu din Tatarusi, Moldova toata: acolo tocmai sa se fi pierdut el în saracie si înstrainare? Ceva mai jos, unde a rasarit din închipuirea unui popor viteaz icoana epica a lui Grue biruitorul hanului, acest ciclu de lupte sa se fi dus el cu totul din amintirea poporului? N-o putem crede.

 

Poezia populara basarabeana n-a putut fi înrâurita, - cum a fost a noastra de aici, si tot mai mult, în fond si forma din nenorocire - de limba stricata cu frantuzeste a oficialitatii jandarmului si perceptorului, de cunostintele, de cele mai multe ori confuze, ale scolii, de legi si forme administrative apusene. Precum Hotinul e si azi, cu tarabile de lemn negru ce se prind sus în cârlige, cu strazile înguste si murdare, cu stralucita cetate rosie ca de sânge de deasupra maretului Nistru larg, un târg din 1812, precum Soroca n-a pierdut o piatra din împrejmuirea ei de piatra, precum în toate colturile trecutul îti rasare întreg, ca o mângâiere pentru starile de azi, dar si ca o prigonire dureroasa, astfel gând, simtire, ritm, rima, arie au ramas în cântecul basarabean cu totul neschimbate si absolut autentice.

 

Si acest cântec s-a îmbogatit prin expresia miscata a doua sentimente: unul e, daca nu durerea pentru viata politica pierduta, daca nu râvnirea dupa patria moldoveneasca desfiintata aici, macar jalea ruperii de la fratii ceilalti, care a facut un "râu blastamat", osândit sa sece ca pedeapsa, din cursul prapastuit al Prutului. E singurul hotar asupra caruia apasa si pentru popor un blastam. Si, al doilea, pe urma ispitei si silei care a dus mii de sateni români sa moara de foame, de frig, de bolile rele ale strainatatii, de la "Capcasul înghetat" pana la pustiul manciurian al Amurului, s-a ridicat un alt plânset, de o tragica duiosie, de o suprema deznadejde fara pareche în exprimarea durerii unui popor fara noroc.

Aceasta poezie a cules-o în treacat, pentru observatii fonetice, d. Weigand din Leipzig si un român, unul singur, Gheorghe Madan, care, pentru a fi în nota cuvenita, s-a facut cenzor contra literaturii si cugetarii românesti la Chisinau.

 

Ca si trecutul românesc, cântecul neamului si, alaturi cu el, tot ce alcatuieste cultura îndatinata a poporului, ne asteapta peste Prut. Sa nu zabovim! Un popor care se întareste prin cultura de la toate izvoarele lui de viata morala nu poate pieri în veci, si nici pe unul din locurile pe care le-a fructificat munca sa si constiinta sa le-a facut vii.

 

HOME