SUFLETUL ROMÂNESC ÎN BASARABIA DUPA ANEXARE

I

Se vor împlini în curând o suta de ani de la luarea Basarabiei de catre rusi. Adeca acum o suta de ani, prin pacea de la Bucuresti, din mai 1812, ei au luat partea de rasarit a Moldovei, si anume partea cea mai buna, mai manoasa, mai potrivita pentru cresterea vitelor, - cum ziceau plângând boierii de atunci, într-o vreme când fruntasii terii nu mai stiau sa se lupte. Aceste întinse si frumoase tinuturi n-aveau pe atunci un nume osebitor, ca si Moldova de Sus când ni-a luato Austria: rapitorii se grabesc sa acopere cu un nume fals, crezând ca-si pot ascunde astfel fapta rea, ceea ce au rapit.

La pacea din Bucuresti deci, Rusia, care nu purta razboi cu noi, Rusia ai carii ostasi fusesera primiti totdeauna bine la noi, în tara ospitaliera, primiti cu crucea si evanghelia de clerici, poate si pentru a se aminti astfel acestor vânatori de pamânt strain dreptatea si crutarea crestineasca, ni-a luat Basarabia pentru ca avuse o socoteala cu Turcia. Crezuse ca poate opri amândoua terile românesti întregi, cu binecuvântarea lui Napoleon I, care numai Dumnezeu stie de câte ori ne-a dat si unora si altora: au fost câtiva ani când numele Împaratului Alexandru Pavlovici, si nu al unor voievozi români, a fost pomenit la liturghie si scris deasupra usii bisericilor ce se ridicau. Francezii patrunsera însa în Rusia, si atunci vecinii se multamira si cu o prada mai mica. Tradarea fanariotului Moruzi din neam de domn român i-a ajutat la aceasta.

Rusii vor serba ca o zi de bucurie centenarul anexarii. Noi va trebui sa o comemoram ca o zi de durere si ca o zi de trezire a sperantelor pe care le da totdeauna dreptul vesnic, care nu poate fi învins, nici cucerit.

Cine va putea face aceasta comemoratie? Statul? Dar el are datorii internationale de care nu se va putea departa. Cel mult daca nu va trimete din spirit de buna vecinatate o telegrama de felicitari la Chisinau. Alta data statul român, care-si amintea înca bine de unde a venit, dintr-o miscare a sufletelor, fiind mai putin desavârsit în corectitudine, mai putin aplaudat de Europa, avea unele îndrazneli pe care nici nu cutezam a i le cere acuma. Când s-au împlinit o suta de ani de la rapirea Bucovinei, austriecii au serbat acea zi de bucurie, austriecii, reprezintantii "culturii", ai "spiritului german", ai "credintei germane", adeca, fireste, rusnecii vagabonzi si cersitori, aventurierii poloni, cehi si de alte neamuri, si mai ales "austriecii" pe cari-i vedeti si rabdati aici lânga dumneavoastra, europenii de rasa asiatica. Au întemeiat în numele culturii o Universitate provocatoare, insultatoare, pentru a raspândi lumina între barbari: s-a întâmplat, ce e dreptul, ca razele acelei lumini n-au ajuns pana la noi, dar din Universitatea noastra, cea barbara, de la Iasi, întarita ca spirit, pornesc tot mai multe raze, care descopar românilor din Bucovina un trecut si-i fac sa întrevada un viitor. Si s-a mai întâmplat un lucru: ca, nevenind la Cernauti barbarii Moldovei, barbarii români din Bucovina se gramadesc tot mai multi în Universitatea feciorilor de evrei, nu pentru a sorbi spiritul strain, ci pentru a întroduce pe cel românesc. Mâni energice de tineri lucreaza pe frontonul Universitatii jubiliare, scriind pe dânsa "Universitate româneasca" si începând a însemna în locul datei de anexare o alta data, pe care o asteapta ei si o asteptam si noi.

Când discursurile triumfatoare rasunau la Cernauti, lumea se aduna la Iasi, cu autoritatea comunala în frunte, pentru a inaugura într-un colt napadit de jidovime bustul de marmura al lui Grigore Alexandru-Voda Ghica. Ghica a fost, cu tot sângele românesc revarsat în neamul sau, un grec; moartea lui, doi ani dupa luarea Bucovinei, nu se datoreste acestui eveniment. Îl pârâsera boierii la turci pentru simpatii fata de Rusia si pentru biruri luate pe nedrept de la tara, si turcul trimes sa-l prinda a crezut ca e mai usor sa duca la Tarigrad un cap taiat decât un om viu. Dar popoarele au nevoie de oameni simbolici, cari sa întrupeze o lupta, o biruinta, o înfrângere, o tragedie. Când nu-i are, îi creeaza, si astfel durerea noastra a înfaptuit pe acestalalt Grigore Ghica, deosebit de cel istoric, fals din punct de vedere al adevarului, dar care va trai totusi atâta timp cât si durerea noastra.

Rusia nu obisnuieste a face Universitati de rusificare, pentru românii ei si - mai stii?- pentru noi; nu îndrazneste a le face. Cu ce cladire va comemora ea rapirea Basarabiei? Ar fi mai potrivit cu o temnita mare. Cu una în care sa între toti românii de acolo cari vreau sa fie români si îndraznesc a o spune. Daca o astfel de temnita s-ar face pentru ardeleni, la Alba Iulia, rapede n-ar mai încapea oaspetii într-însa. Cea din Chisinau ar ramâne goala: menirea noastra e sa pregatim locuitori, cât mai multi, pentru dânsa. Caci fara vama de suferinti, fara lacrimi din prisosul durerii, fara sânge din prisosul vietii nu se mântuie din robie un neam.

Statul român nu va cuteza poate nici macar sa orânduiasca în mai 1912 publicarea unei carti despre Basarabia româneasca, despre cei o mie de ani cât au fost ale noastre aceste tinuturi, ca un raspuns la cartea în care rusii ar vorbi despre cei o suta de ani de când au aceasta tara. Sa comemoreze macar opinia publica; s-o dezvete Liga Culturala de obiceiul ce are de a întreba la usile partidului respectiv ce trebuie sa faca în asemenea chestii, care admit pentru politiciani aceeasi solutie negativa. Sa se faca oriunde comemoratia, dar mai ales în orase ca acesta, care trebuie sa fie turnuri de straja, pentru a vedea peste hotar, pentru a pândi ceasul cel bun pentru a da lovitura cea cu izbânda.

II

Când Rusia a luat Basarabia, ea a avut grija sa pastreze un timp înfatisarea româneasca a terii, sa câstige prin recunoasteri si adaugiri de drepturi toate clasele, - mai toate macar.

Guvernator a fost numit un Sturdza asezat în Rusia si ai carui urmasi erau sa fie cu totul înstrainati, în sens frantuzesc si rusesc. Exarh al Sinodului rusesc, vladica în Chisinau a fost asezat un razes bucovinean, Gavriil Banulescu, care a tiparit carti românesti.

Boierilor li s-a cerut sa se aseze cu totul peste Prut ori sasi vânda în termin scurt mosiile. Cei mai multi au ramas în Iasi si au pierdut mosiile, cu totul ori aproape. Si la noi în casa era un sipet mare de fier în care se cuprindeau multe petitii rusesti timbrate pentru o lunga cheltuiala si o mare paguba, din care am ramas oameni saraci. Celor ce gasira însa ca e mai bine sa primeasca obladuirea împarateasca, ce nu li s-a dat? Drepturi ca ale nobililor rusi, cinuri de functionari, cordoane de cavaler, - juvete prinse de gâturi plecate.

Clerul, în tara unde pretutindeni arde lumina la icoane, în tara unde statul sprijine Biserica sprijinindu-se pe dânsa, în care toti se pleaca înaintea clericului, n-avea de ce sa fie nemultamit.

Si, în sfârsit, teranii neliberi, cari aveau înaintea lor exemplul eroicilor razesi ai Orheiului si Sorocai, au prins ceasul prielnic al vânzarii mosiilor pe nimic si s-au împroprietarit pe brazda lor.

III

Fericit ar fi fost neamul nostru, cu toate clasele lui, în Moldova împaratului crestin, daca un popor ar trai, cum cred socialistii, numai din viata trupului, daca el s-ar simti bine numai în oasele si carnea lui. Dar un suflet dumnezeiesc se zbate în acest trecator învelis al nostru, un suflet pe care alta vointa decât a noastra îl duce pe cai ce cuprind rabdare si suferinta, dar de pe care toate chemarile carnii ce tinde spre multamire nu-l pot îndeparta.

Si sufletul acesta nu putea trai, adeca nu se putea dezvolta si nu putea stapâni în Basarabia. Aceasta se vazu îndata. Noua gubernie n-a dat nici un scriitor rusesc si n-a putut pastra nici un scriitor român, decât doar înabusindu-l.

Unii au pribegit, îndata dupa începerea erei rusesti. Cel dintai fabulist al nostru, Alecu Donici, e un basarabean, nascut si crescut peste Prut. Toata viata si-a adus aminte de malurile Rautului, de sesurile bogate, de câmpiile înflorite ale Basarabiei sale. Fiu de boier, a întrat în scoala militara a stapânilor, a purtat uniforma tarului. Dar deodata l-a furat dorul. Dorul cel mai ciudat si cel mai strasnic; nu acela care cheama pe cineva spre tara lui, locuita de cei mai aproape din neamul lui, ci dorul care smulge dintre cei mai de aproape si înstraineaza de tarâna cea mai iubita pentru a gasi aiurea, în libertate, sufletul neamului sau. Asa a facut Donici si viata lui întreaga s-a desfasurat apoi la noi.

Un altul, înrudit cu aceasta familie, Alecu Rusu, s-a adaus la rândul lui scriitorilor români din Moldova. Si lui îi rasarea înainte vedenia satului basarabean unde vazuse întai lumina zilei si frumusetile naturii. Dar nici spiritul lui liber nu i-ar fi îngaduit, dupa studii facute în departatul Apus, sa traiasca în partile românesti unde românilor li era îngaduit orice alta decât sa aiba un suflet.

În Basarabia si-a petrecut toata viata cavalerul - un cavaler de ordin rusesc - C. Stamati. Era nepotul de frate al marelui mitropolit moldovean Iacov, mai întai episcop al Husilor; tatal sau ramasese peste Prut si acolo si-a avut acestalalt scriitor pamântul, functia, decoratia. Dar si pe dânsul în Moldova îl chema dorul; a strabatut-o, nu ca un strain doritor de a vedea si a afla, ci ca un evlavios pelerin, culegând la Iasi, la Suceava amintiri din trecutul românesc comun, inspiratii neuitate pentru scrisul lui. Când Mihai Kogalniceanu, întors din Apus, începu sa tipareasca o revista literara pentru toti românii, Dacia literara, când el ceru ajutorul tuturor scriitorilor neamului fara deosebire de granita, Stamati-i trimise duioasa idila rurala, teraneasca, a Gafitei blestemate de parinti. Din cronicile Moldovei, din viata razaseasca si vitejeasca a Moldovei, din superstitiile poporale ale Moldovei s-a inspirat el pentru a scrie poemele sale, si istetia sateanului nostru da viata fabulelor lui, scrise într-o limba româneasca asa de buna. La Iasi a aparut catre sfârsitul vietii lui culegerea operelor poetice ale unei linistite si îndelungate activitati, stapânite de spiritul românesc.

În acelasi spirit de gluma si întelepciune a neamului scrie, tiparind la rusii din Chisinau, Ion Sârbu, care nu stia gramatica noua, dar pastra cu evlavie si mladia cu pricepere limba cea veche. Poezii lirice stau alaturi cu fabulele lui, poezii slabe: nu din ele aflam ce se putea petrece în sufletul sau, ci din scurta fabula a crinului, pe care nici ploaia nu-l hraneste, nici soarele nu-l bucura, caci e "în strainatate".

Si ca dânsii simtea o generatie întreaga. Scrisorile ei ni-o spun. Si daunazi ceteam un ravas prin care cutare batrân caresi simtea batrâneta cerea de-acasa, din Moldova, o suba buna, ca sa-si încalzeasca trupul si poate, pe lânga aceasta, sasi încalzeasca de amintiri sufletul.

IV

Cel din urma pribeag ce ni-a venit de peste Prut a fost si cel din urma reprezintant al inteligentei românesti din Basarabia. Bogdan Petriceicu Hasdeu, adevarat urmas al neamului ce a dat pe Voda Petriceicu, era fiul si nepotul unor oameni de talent cari scrisesera în ruseste si leseste. Nu doar ca ei sar fi înstrainat dupa 1812, ci pribegi vechi, dinaintea anului 1700, ei pastrasera din spiritul românesc doar mândria neamului lor si, în legatura cu aceasta, amintirea trecutului moldovenesc. Mediul basarabean nou a înviat pentru români pe Hajdau, tatal si fiul, cari aveau mosie la Cârstinesti lânga Hotin. De la noi a avut B.P. Hasdeu însusirile bune ale sufletului sau; cele rele, de sarcasm, de imaginatie fara frâu, de lipsa a iubirii de oameni si a simtului de datorie le capatase, la Universitatea din Harkov si între colegii sai ofiteri, de la straini. Parasindui, la noi si-a facut el toata viata.

Când sirul scriitorilor basarabeni a încetat, limba noastra mai traia înca în bisericile de sate. Româneste rasunau cântarile, româneste se cetea cuvântul lui Dumnezeu, româneste se savârseau tainele cele mari, româneste vorbea predica din vechile cazanii.

Apoi, supt vladici rusificati sau rusi, oprelistea graiului moldovenesc s-a hotarât, si întunerec adânc s-a întins peste suflete. Strainii cari ne apucasera de gât cu dezmierdari pentru a ne zugruma, ei cari ne coborâsera adânc în mormânt, cari presarasera multa terna asupra noastra si înfipsesera într-însa o cruce pravoslavnica purtând însemnari muscalesti, ei nu se gândeau ca mortul cel jertfit de ei ar putea sa învie vreodata. El a înviat însa, fara ca macar glasul nostru de frate, patrunzând pana în lacasul lui de întunerec, sa-l fi chemat.

V

Daunazi, rusii facura revolutie împotriva tarului. Rusii, si mai ales evreii, si unii si altii socialisti, internationalisti, nu se puteau gândi la mormântul sufletesc al bietului moldovean. Rusia noua, libera, democratica, parlamentara, Rusia rosie a viitorului trebuia sa fie o Rusie ruseasca.

Dar, când se vorbeste de viata în cimitire, nu învie mortii cari si-au ispravit traiul pe dreptate si nu prind viata stafiile nebune ale gândului bolnav, ci se ridica, cerându-si dreptate, cei ucisi tâlhareste. Rusia cea noua n-au unde o gasi astazi, când revolutia a fost înabusita, dar vechea Moldova basarabeana, pe care o credeau moarta, traieste.

Au început întai boierii. Familii unde abia se stie româneste au dorit reprezintatii românesti în Chisinau. Si s-au dat. A fost ca o buna vestire. Cine ar crede ca gluma usoara a lui Alecsandri a putut fi întâmpinata cu ochi în care se deslusea o durere tragica, cine ar putea crede ca lacrimi rasareau întrînsii? Si asa a fost. Fiindca nu era vorba de gluma sau de patima, de comedie sau de tragedie, ci de sufletul nostru ce învia si vorbea si chema în graiul nostru. Si lacrima aceea sa uscat, dar ochiul atins de dânsa a vazut, si prihana vechii orbiri s-a curatit de pe dânsul. Pe teran nu-l întrebase nimeni. Doar, si acolo, boierul nu vede în jos! Dar iata ca, din adâncul satelor întunecate, s-a ridicat un singur glas de plângere, de cerere, de vointa: datini graiul românesc în biserica! Si s-au chibzuit mult strainii si, fiindca legea crestina nu poate fi fara cuvânt înteles altceva decât o bâiguiala pagâna, au trebuit sa se învoiasca si ei. O comisiune a lucrat si lucreaza: ea a dat o Psaltire, Rugaciuni, si, de curând, cel dintai volum din Vietile Sfintilor a aparut la Chisinau. Întoarcerea la românism a bisericii satelor a început si, prin ea, însasi Basarabia româneasca-si libereaza sufletul.

E acum rândul nostru de a lucra.

1909 (Neamul românesc, anul al IV-lea, nr. 138.)

HOME